Istoric

Trecutul acestor locuri din sud-estul Olteniei, spre confluența Oltului cu Dunărea, te poartă în îndepărtatele epoci ale civilizației neolitice, trace și daco-romane.
De la așezările traco-dace de la Sucidava și până la cetatea și necropolele daco-romane din aria Celeiului și podul peste Dunăre, construit de împăratul roman Constantin cel Mare în sec.al IV-lea d.Ch., se desfășoară o densă istorie.
Izvoarele scrise și rezultatele cercetărilor arheologice din ultima jumătate de veac au documentat existența unei locuiri umane neîntrerupte încă din mileniul al IV-lea î.Ch și până în zilele noastre, în zona orașului Corabia.
Așezările antice care au ființat pe teritoriul actual al orașului se aflau pe terasa Dunării, plasată în câmpia fertilă, unde se putea practica cu ușurință agricultura.
Albia fluviului, presărată cu bălți, oferea oamenilor o bogată floră și faună. În zona se găseau și puternice izvoare cu apă potabilă, iar alături de pietrișul și nisipul ce se găseau în malurile surpate de apele Dunării, se mai află un strat gros de loess, folosit din cele mai vechi timpuri la fabricarea ceramicii și ca material de construcții.
Putem, așadar, afirma că mediul fizico-geografic oferea celor stabiliți în aceste locuri condiții ideale pentru practicarea agriculturii, creșterea vitelor, meșteșugurile casnice, vânătorii, pescuitului și nu în ultimul rând, a negoțului.

NEOLITICUL ÎN ZONA CORABIA

De-a lungul celor șase decenii de cercetări arheologice sistematice, la Sucidava au fost obținute rezultate dintre cele mai importante care au scos în evidență și permanență de locuire multimilenară pe această străveche vatră.
Începuturile locuirii umane in zona Corabia datează din epoca neolitică, perioada în care s-au așezat pe aceste meleaguri cele dintâi comunități, atrase de condițiile de viață deosebit de prielnice oferite de mediul natural. Ele aparțineau culturii Vadastra II (mileniul al IV-lea î.Ch).
O locuire intensă a existat în Celei și în împrejurimi și în cea de-a doua jumătate a mileniului al III-lea î.Ch, în perioada de trecere către epoca bronzului.

LOCUIREA GETO-DACĂ

În cea de-a doua epoca a fierului, în sec. IV î.Ch, la Celei, s-a înfiripat si a cunoscut apoi o amplă dezvoltare Sucidava geto-dacă, unul din cele mai puternice centre economice, politice și militare din Câmpia Dunării. Cercetările de aici au indicat două niveluri arheologice corespunzătoare unor mari etape de locuire.
Primul nivel aparține unei așezări deschise, nefortificate, dar aparate natural, spre sud, de panta abruptă a terasei Dunării, iar pe celelalte trei laturi, de o viroaga naturală. Materialul arheologic descoperit în acest nivel constă în unelte, râșnite, câteva piese de podoabă și o mare cantitate de ceramică, îndeosebi autohtonă, dar și de import.
La scurt timp după distrugerea așezării din prima fază de locuire la Sucidava viața și-a reluat cursul normal, iar pe vechea vatră s-a instalat o nouă așezare, de data aceasta fortificată.
Avându-se în vedere, pe de o parte, cronologia celor două niveluri de locuire geto-dacică, iar pe de altă parte descoperirile monetare, s-a emis ipoteza că prima așezare geto-dacică de la Sucidava a fost distrusă în contextul evenimentelor care au însoțit unificarea politică a triburilor și uniunilor de triburi geto-dace cu prilejul formării statului centralizat condus de Burebista.

EPOCA DACO-ROMANĂ

O data cu izbucnirea primului război daco-roman, este de presupus că încă din primăvara anului 101 d.Ch, trupele romane au trecut fluviul, ocupând puncte strategice de pe malul nordic al Dunării. În perioada războaielor de cucerire a Daciei, la Sucidava este documentată, în mod cert, prezența cohortei I Lingonum și a unor militari din Legiunea I Italică. Locul castrului unde au fost cazate aceste unități nu se cunoaște cu precizie, dar cercetările arheologice din anii 1957-1958 au identificat in curtea Școlii Generale din cartierul Celei urme din fortificațiile unui castru de pământ ridicat în urma războaielor dacice.
În ceea ce privește așezarea civilă, stabilirea precisa a topografiei si a diferitelor faze de construcție este dificil de stabilit datorită suprapunerii de către orașul modern Corabia pe vechea așezare antică. Așezarea civila romana s-a dezvoltat dupa 106 d.Ch.si s-a extins teritorial, iar la o data greu de precizat avea sa fie înconjurată cu șanțuri si ziduri de apărare.
Începând cu cea de-a doua jumătate a sec.al III-lea d.Ch. ,pe platoul din sud-estul așezării civile începe construcția cetății romano-bizantine ,incluzând clădirea cu hypocaust, fântâna secretă, bazilica paleobizantină, din sec.VI d.Ch. Descoperirile arheologice indică o puternică viață economică, socială și culturală. Sucidava avea un port militar și civil ale cărui urme au fost identificate la sud de cetățuia romano-bizantino, în apropierea fântânii secrete. Este atestat epigrafic și un oficiu vamal care supraveghea încasarea taxelor vamale, în folosul statului.
Teritoriul pe care s-a înfiripat Sucidava Romană a fost integrat în granițele Imperiului Roman în anul 102 d.Ch.,iar din anii 167-169 a făcut parte din provincia Dacia Malvenisis.
Împăratul Gallienus(253-268) a inițiat construirea puternicei cetăți Sucidava, lucrările încheindu-se în timpul lui Aurelian(270-275). Stăpânirea romană s-a menținut în nordul Dunării și sub urmașii lui Constantin cel Mare, însă după anul 361 așezarea suferă un val de distrugeri, ea refăcându-se începând cu anul 383. Un nou val de distrugeri, cauzat de huni, survine pe la anul 447, însă cetatea va fi refăcută începând cu anul 498, în timpul domniei lui Anastasius I, și sfârșind înainte de 16 aprilie 535, în timpul domniei lui Iustinian.
Distrugerea finală a cetății apare pe la anul 600, ea nemaifiind refăcută.

LOCUIREA FEUDALĂ

Așezările feudale care urmează, vor intra în componența viitorului oraș CORABIA.

Celei – apare menționat documentar pentru prima dată în anul 1247, fiind amintit ca importantă așezare de pescari, în cunoscuta Diploma a Ioaniților, acordată de regele maghiar Bela al IV-lea cavalerilor-călugări ospitalieri. Din hrisovul domnitorului Matei BASARAB, emis la 10 februarie 1650, aflăm că locuitorii Celeiului erau rumani, jumătate din sat aparținând Mânăstirii Arnota. Reformele înfăptuite în vremea lui Alexandru Ioan CUZA s-au repercutat direct asupra Celeiului și a locuitorilor săi, legea rurală din 1864 ridicându-i pe celeieni din starea de clacași, determinându-i să renunțe la vechea arhitectură a bordeielor și să-și construiască locuințe de suprafață, integrate unui plan de organizare sistematică a localității.

Corabia-Veche – la 6 septembrie 1598 Mihai Viteazul emitea un document prin care își întărea proprietatea asupra a 23 de sate cumpărate în perioada în care era mare ban al Craiovei și în care făcea referire la locul numit Vadul Corabiei (Și iar a cumpărat domnia mea Seliștoara toată, însă hotarul să se știe, din sus de Măgura lui Borduh la apa Dunării, care se numește Vadul Corabiei… ). Această mențiune din document l-a determinat pe prof. Bogdan BĂDIȚOIU, cel care a depistat aceasta informație, sa propună că data de atestare documentara a localității Corabia, anul 1598.

Siliștioara – este menționată, pentru prima dată, într-un document datând din 27 mai 1545, prin care voievodul Mircea CIOBANUL, fiul lui Radu cel Mare, întărește stăpânirea mânăstirii Bistrița asupra Celeiului și Silistoarei. (….ca sa fie sfintei mânăstiri Celeiul tot și cu tot hotarul și cu gârlele Cusmita și Siliștoara, toate și cu tot hotarul si cu toate seliștele, oricâte seliști va avea…).

Vârtop – Moșia Vârtopului (cunoscută și sub denumirea de Vârtina), proprietate a Mânăstirii Bistrița, danie a boierilor Craiovești, este atestată în hrisovul voievodului Petru cel Tânăr, emis pe 4 aprilie 1565, prin care se întărea mânăstirii, stăpânirea asupra multor sate: După domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mânăstiri numite Bistrița, ca să-i fie satele ei, anume Bogdănești de la Codmeana și Burliului de la Miscel și Vârtopul de la Celeiul, pentru că sunt drepte ocine și dedine.

Dașova – apare în același document al lui Mihai Viteazul, datat în 6 septembrie 1598: Și iar a cumpărat domnia mea Izbiceni toți și cu tot hotarul, hotarul de sus, de la Pietroasa până la hotarul Dașovei și hotarul de jos, iar de la Pietroasa până la hotarul Dașovei.

PROCESUL DE FORMARE A ORASULUI-PORT CORABIA

Mărginit de aceste localități, care vor reprezenta de fapt principalul suport demografic, de Dunăre și de șesul getic, care se întinde aproape ca în palmă, până departe spre nord, se află cel mai propice loc de amplasare a unei așezări de mari dimensiuni. Aici, câmpia înaintează până la malul apei, dominând-o, în timp ce în restul regiunii ,câmpia coboară până la nivelul Dunării, lesne inundabilă.
Înființarea orașului Corabia s-a datorat unor necesități strict economice. Chiar în primul demers oficial făcut în această direcție (petiția celor 37 de comercianți din Caracal, din 24 iunie/6 iulie 1859, adresată domnitorului Alexandru Ioan CUZA), se susținea că realizarea acestui proiect, avea la bază dificultățile întâmpinate de comerțul districtului, datorate îngrădirilor exercitate de unul din marii proprietari funciari ai județului, Gh. BIBESCU, proprietar al schelei de la Islaz, acolo unde produsele agricole erau îmbarcate pe vasele care circulau pe Dunăre.
În jalba adresată domnitorului, comercianții arătau că schela Islaz nu era punctul cel mai potrivit pentru dezvoltarea comerțului, fiind situată în extremitatea districtului, proprietarul fixând-o în acel loc pentru a dobândi venituri abuzive. Astfel, petiționarii propuneau poziția mult mai avantajoasă a satului Corabia, proprietate a mânăstirii Bistrița si cereau aprobarea de a se forma în acel loc un oraș liber, cu port, unde să răscumpere 1000 de pogoane pe care se vor construi viitoarele case.
Considerând întemeiate argumentele mai sus-menționate ale comercianților din Caracal, domnitorul aproba cererea. Susținută de Ministrul de Interne, Consiliul de Miniștri a luat hotărârea de a se identifica modul de despăgubire a mânăstirii proprietare, stabilindu-se ce venit îi produce satul și de a se alcătui planul viitorului oraș (care urma să fie realizat de ing. arhitect Vairak). Toate cheltuielile urmau sa fie suportate de orașul Caracal, fapt ce va determina Consiliul Municipal al acestui oraș să se opună emancipării localității Corabia, în care își vedea antrenate finanțele, și așa destul de limitate.
După o serie de neînțelegeri între municipalitate și petiționari, în sfârșit, în anul 1862 se formează o Comisie, constituită din inspectorul general de poduri, din membrii municipali ai orașelor Craiova, Caracal și Turnu Măgurele, care alege locul unde se va forma orașul-port Corabia, iar visul comercianților romanețeni se îndeplinește în anul 1871, când Principele Carol promulga Legea fondării orașului Corabia în 30 noiembrie/11 decembrie. Legea acorda o suprafață de 500 pogoane, împărțite în trei secțiuni și care urmau să fie vândute în loturi mici, terenurile de utilitate publică fiind date fără nici o plată. De asemenea, statul își rezervă pe malul Dunării o întindere de 40 stânjeni în lățime pentru construirea cheiurilor și a celorlalte anexe ale viitorului port.
La noul oraș se va alipi și comuna Dașova, a cărei vatră va fi strămutată pe malul Dunării, iar o parte a locuitorilor ei vor fi împroprietăriți cu locuri de casă în nordul orașului, formând cartierul Valea Seacă.
Ulterior, în 1880, după ce și cătunul Corabia-Veche, care aparținuse până atunci comunei Celei, va intra in cadrul noii localități, prin Decretul regal din 6 aprilie 1881, Corabia va fi declarată comună urbană. Astfel ca, după 22 de ani de la primele demersuri, Corabia devine oraș, el bucurându-se în următorii ani de o rapidă dezvoltare. În secolul XX, la oraș vor mai fi alipite satele: Vârtop (care ținuse de comuna Celei), Siliștioara (com. Gârcov) și Tudor Vladimirescu, care luase ființă în anul 1896, pe moșia comunei Vișina Veche.